Un tratat pentru Europa "infiat" de Bucuresti

Noul tratat agreat de 25 dintre cei 27 de membri ai UE stabileste un cadru strict, "nemtesc" pentru politicile fiscale ale tarilor membre.

Sunt de parere ca aceasta strictete era necesara, dupa mai mult de un deceniu in care tarile membre ale UE si zonei euro in special, s-au prefacut ca respecta normele stricte din tratatul de la Maastricht, iar analistii si politicienii s-au prefacut ca au grija ca aceste norme sa fie puse in practica si urmarite.

De mai multe ori in ultimii ani – si aceasta s-a intamplat inainte de intrarea globala in recesiune in 2007 – tari ale zonei euro si-au depasit deficitele ori alti indicatori macroeconomici si nu au fost sanctionate asa cum prevedea vechiul Tratat (au fost doar "atentionate" atunci cand a fost vorba despre tari mici ale zonei euro, sau pur si simplu li s-a trecut cu vederea iesirea din traseu, atunci cand tarile s-au numit Germania, Franta ori Italia…).

O lejeritate la nivel legislativ care a creat – asa cum scrie in orice carte de economie – efectul de "moral hazard" asa incat pana la urma nimeni nu a mai tinut cu adevarat cont de prevederile de la Maastricht, poate cu exceptia tarilor care isi doreau (precum Romania) sa intre in mecanismul ERM si sa adopte moneda unica intr-un moment viitor.

Apoi totul a decurs de la sine: unii mai mult ca altii au exagerat de lipsa mecanismului de implementare a angajamentelor existente si si-au urmarit propriile interese nationale – populiste de cele mai multe ori – in detrimentul interesului comun si stabilitatii zonei euro. Astfel, tarile vulnerabile au profitat de apartenenta la un sistem comun cu reguli clare (teoretic) dar care nu a fost respectat in practica: ele s-au imprumutat prea mult la costuri deosebit de scazute, pentru a sustine economii ineficiente si sisteme sociale mai "largi" decat isi puteau permite. Nu este acum momentul sa stabilim a cui este vina si nici nu mai conteaza exact cum s-a ajuns aici.

Ca in multe cazuri, responsabili sunt din toate partile (politicieni, investitori, bancheri), si cum se intampla de fiecare data, nimeni nu raspunde in mod clar – este adevarat ca au cazut doi prim-ministri in Italia si Grecia, iar candidatura lui Sarkozy la alegerile prezidentiale este fragila, dar ei par mai degraba victime colaterale, nu responsabilii principali – dar daca vom evita in viitor astfel de situatii inseamna ca probabil criza actuala nu s-a intamplat degeaba…

Acum, acest nou tratat pare fortat de imprejurarile macroeconomice.Politicienii au gasit si modalitatea de a evita "consensul" democratic atat de distrugator luarii unor decizii neplacute dar pragmatice, prin includerea tratatului nou in legislatia nationala a tarilor semnatare. In acest fel s-a putut evita veto-ul Marii Britanii si reticenta Cehiei.

Dintre ceilalti participanti la reuniune, toti par decisi acum sa respecte limita de indatorare de 60% din PIB, limitarea deficitului bugetar structural la 0,5% din PIB si mecanismul de penalizare automata pentru cei care depasesc tintele respective. Tintele sunt deosebit de agresive, iar sansele ca o buna parte dintre statele membre sa nu le indeplineasca sunt ridicate.

Pe termen scurt, investitorii ar trebui sa reactioneze pozitiv si sa ofere o "gura de oxigen" tarilor europene, oferindu-le acestora finantari ieftine si suficiente pe baza increderii in politicile fiscale viitoare.

Pe termen lung insa, daca o parte importanta dintre tarile semnatare nu vor reusi sa se inscrie in tintele stabilite, exista doua amenintari majore: fie aceste tari vor fi penalizate iar agentiile de rating si investitorii le vor pune si ei la colt, pe baza acestor standarde foarte dure auto-impuse (cazul cel mai plauzibil in situatia unui mecanism ‘automat’), fie in realitate penalizarile nu vor fi atat de ‘automate’ si vor exista exceptii de la reguli si atunci intreaga constructie se va narui cu efecte negative deosebite. In oricare situatie, riscul asociat deciziilor actuale este foarte ridicat.

Pentru Romania, aderarea la noul Tratat este mai mult o declaratie de apartenenta la un grup, un exercitiu de mandrie europeana. Noi suntem departe de atingerea pragului critic de indatorare (publica, nu totala) si nu avem niciun risc din acest punct de vedere in urmatorii 5 – 7 ani.

Pe de alta parte, limitarea deficitului structural este o problema dar si un avantaj: va elimina excesele politicienilor care folosesc banii publici pentru "investitii" fara finalitate sau care sunt directionate politic. Un mecanism de penalizare va actiona pentru disciplinarea politicienilor romani – ceea ce pana la urma este lucrul la care tanjim de 20 de ani…

Dragos Cabat