Mircea Cărtărescu: „Doresc pentru România o democrație normală, nu una «originală», nici o demokratură”

Ar fi preferat să stea acasă, în biroul său, să citească o carte sau să vadă un film, totuși a ales să sfideze frigul și să protesteze în Piața Victoriei. Mircea Cărtărescu nu crede în democrații veritabile și altele neveritabile.

„Aceasta pentru că adevărul (veritas) și democrația nu pot merge pe drumuri diferite. Oamenii nu protestează de bunăvoie când le sunt încălcate drepturile, ei sunt siliți s-o facă de înșiși opresorii lor. Cei de la putere, acționând ca pe moșia lor, nu ca într-un stat democratic, m-au silit să las totul baltă și să ies în stradă, unde-am întâlnit mii, zeci de mii, sute de mii de oameni ca mine, care vor să trăiască o viață normală într-o țară normală.”
 
Suntem o societate care cultivă idoli falşi? Cum ne putem păstra luciditatea, ca să nu ne închinăm lor?

Uneori mă-ntreb dacă societatea românească mai cultivă orice fel de idoli. Dacă nu e cumva o lume dezabuzată, incapabilă de admirație, care confundă persoanele importante cu cele vizibile la televizor și în alte medii, punându-i pe același plan pe Floricica Dansatoarea, Andrei Pleșu, Florin Salam, Mircea Badea, Mihai Șora, Liviu Dragnea, Dan Puric, Ana Blandiana, Gabriel Liiceanu etc. etc. într-un fel de Muppets Show în care criteriile etice, estetice, profesionale sunt aruncate la gunoi. Ce rămâne e circul nostru cel de toate zilele în care e suficient să fii cunoscut ca să devii ținta atât a injuriilor cât și a idolatrizării, ambele efemere, umorale, iraționale. Am început să vedem lumea ca prin ochii unei insecte: bucățele care nu se potrivesc unele cu altele și care împreună formează o cacofonie cu sclipiciuri din loc în loc, un joc iluzoriu de artificii. Eu cred că numai educația face diferența, educația etică primită în cei șapte ani de-acasă și cea intelectuală de mai târziu. Când ai învățat să desparți binele de rău, aparența de realitate, măscăriciul de filozof, specialistul de cârpaci – atunci vei putea găsi oamenii demni de admirat pe care, în fiecare generație, îi produce societatea din jurul tău.
 
„O carte nu e decât un perete cu cârlige pe care cititorul își agață propriile amintiri.” Într-o lume a viitorului, dacă vor dispărea cărțile, vor dispărea și amintirile noastre? De fapt, cum vedeți viitorul hipertehnologizat al omenirii?

Când au apărut scrisul și cartea, ele au fost văzute, dimpotrivă, ca adversare ale memoriei. Un rege din vechime chiar ar fi vrut să interzică scrisul pentru că el atenta la ceea ce era viu în amintirile oamenilor. Se prea poate, dar, slăbind memoria individuală, cărțile au creat o memorie colectivă imensă, un creier ecumenic al umanității care cuprinde toată cunoașterea, toate amintirile, toată emoționalitatea umană. Într-un fel, suntem copii ai scrisului și ai cărții. Astăzi trebuie totuși să admitem că „galaxia Gutenberg” a ajuns la capăt și că lumea nu se mai învârtește în jurul cărții. Dar scrisul n-are cum să nu rămână fundamental, chiar dacă scriem și citim acum pe computer și pe tablete. Nu cunosc alt sistem de engramare și transmitere a cunoașterii decât scrisul. Și inteligența artificială, și realitatea îmbogățită, și lumile virtuale se construiesc pe limbaje și se transmit prin scris.

Literatura n-are de ce să se teamă de tehnologie. Ea a trecut prin toate revoluțiile tehnologice, schimbându-se, îmbogățindu-se, mărindu-și fascinația, pentru că e ancorată în emoțional, adică în ceea ce ne face oameni. Am fost oameni în vechea Asirie și vom rămâne oameni pe Marte. Vom continua să compunem poeme și să ne hrănim cu povești câtă vreme vom exista în această lume.
 
Ce le-ați spune celor care, în iureșul cotidian, resimt „o deficiență de existență, de trăire, o carență existențială”? Ce ar putea să-i facă să continue?

Aici nu am un răspuns original. Singurul pe care-l cunosc este cel al apostolului Pavel: dragostea. Nimeni nu poate înfrunta imensa, dezolanta noastră nimicnicie (trăim o fracțiune de secundă pe-un fir de praf din cosmos) și insignifianța noastră între miliardele de semeni dacă nu iubește cu adevărat mica sa lume: pe prietenii săi, pe partenerul său, profesia sa, orașul său, artele, cărțile, copiii, florile și nenumărate alte lucruri demne de a fi iubite. Noi nu trăim în infinitul, înghețatul și înspăimântătorul univers al astronomilor, ci aici, acum, între oameni, cu iubirile noastre care ne apără de frică și de-ntuneric. Dragostea rămâne, de când ne știm, miezul de aur al vieților noastre. Din ea se desprind valorile despre care vechii greci spuneau că, de fapt, sunt unul și-același lucru: adevărul, binele și frumosul.

Deficiența de existență, golul interior despre care vorbiți este maladia începutului de mileniu, depresia. La ea au dus pierderea credinței, a încrederii în oameni și-n sine, a legăturii emoționale. Fără ele, nu putem vedea în fața noastră decât moartea. A fi depresiv înseamnă a privi în față, cu ochi largi, propria moarte, în fiecare zi a vieții tale. Bineînțeles că astfel nu se poate trăi.

Citeste continuare pe Cariereonline.ro.