De ce nu se discuta despre opiniile d-lui Patriciu

Doar cand si cand, vreo publicatie sau vreun post de televiziune ii mai consemneaza opiniile printr-un interviu cu cel in cauza. In ce-l priveste, d-l Patriciu isi face cunoscute sistematic opiniile intr-o tableta saptamanala publicata in ziarul Adevarul.

Retinerea in comentarea opiniilor d-lui Patriciu are probabil un singur motiv, poate explicabil. Opiniile economice ale domniei sale sunt neuzuale, contrariind si intrigand. D-l Patriciu este un anti FMI-ist convins si faptul ca actualul guvern gestioneaza acum economia pe baza unui program suta la suta FMI nu face decat sa invite la referiri la opiniile d-lui Patriciu.

Rezumandu-le, fara a le altera prin simplificari fortate, opiniile d-lui Patriciu se concentreaza asupra ideii ca gestiunea unei tari trebuie facuta cu un stat minimal, pornind de la premisa ca statul este prost administrator si supus unor presiuni clientelare.

D-l Crin Antonescu, singurul lider politic important ce s-a inspirat din ideile d-lui Patriciu, a si dat, in ceea ce ar putea fi denumit crezul sau liberal, o dimensiune statului minimal: bugetul sa nu reprezinte mai mult de 25% din PIB!

De aici o prima problema: 25%, si nu peste 40% din PIB ca in toate tarile Uniunii Europene! Cum ar putea fi finantate cu numai 25% din PIB multiplele sarcini ale statului decurgand din apartenenta la Uniunea Europeana nici d-l Patriciu, nici d-l Antonescu nu ne spun.

In orice caz, la nivelul a numai 25% din PIB, bugetul este cert ca s-ar putea dispensa de multe poveri fiscale. In virtutea acestei abordari, d-l Patriciu - ca si d-l Antonescu - cer reduceri de impozite (de la TVA la cota unica), precum si de contributii pentru asigurari sociale.

Ceea ce, se argumenteaza, ar invigora activitatea economica. De unde s-ar mai plati salariile bugetarilor si pensiile, cel putin pana la prezumtiva crestere a veniturilor in urma dinamizarii economiei, nici d-l Patriciu si nici d-l Antonescu nu ne spun.

Se sugereaza ca o serie de sarcini, de la cele de sanatate la cele de educatie, ar fi preluate in organizarea sectorului privat! Bineinteles, fiind contra cost, ar ramane de vazut cine, intr-o tara pe fond saraca precum Romania, ar urma sa poate fi beneficiarii! In privinta investitiilor publice, opiniile d-lui Patriciu sunt la fel de transante.

Acestea nu ar trebui sa fie treaba statului, urmand a fi lasate in seama sectorului privat. Serviciile publice ar urma sa fie concesionate unor structuri private care si-ar finanta activitatea din taxarea serviciilor respective.

Chiar si constructia de autostrazi si drumuri ar trebui incredintata prin concesiune unor firme private, care si-ar recupera investitiile facute din taxarea transportului pe tronsoanele construite. Ce te faci insa daca firmele private nu se arata interesate de preluari in concesiune, preferand - dupa cum o si fac - sa se infrupte din banii publici?!

In problema decolajului - cruciala pentru o tara sa-i zicem emergenta, ca Romania - opiniile d-lui Patriciu lasa cu gura cascata pe multi. Indatorarea, chiar si la paroxism, n-ar trebui sa sperie! Deficitele de orice fel chiar ar trebui promovate, caci sunt un factor de crestere, care fac bine si duc lucrurile inainte!

Deficitul extern este ceva bun. Deficitul bugetar (adica al statului) nu este tocmai ceva rau. Ce te faci insa dupa acumularea, chiar si numai timp de cativa ani, a unor deficite externe prea mari, cand indatorarea externa masiva ajunge sa te puna chiar si in situatia intrarii in incetare de plati?! D-l Patriciu nu spune.

Dupa cum nu spune nici cum va putea statul acela minimal, dintr-un buget de numai 25% din PIB, sa faca fata platilor in contul unei indatorari publice exagerate, cand se poate ajunge sa trebuiasca a plati dobanzi mai mult decat te poti imprumuta?!

Nenorocul d-lui Patriciu este ca singura guvernare postdecembrista care s-a derulat fara egida FMI - si in timpul careia se putea eventual aplica ceva din opiniile domniei sale - a fost, din punctul de vedere liberal, o blasfemie, iar din punct de vedere economic un esec rasunator.

Bugetul nicidecum sa se fi contractat, ci din contra s-a labartat jenant si distructiv! Doar abordarea cu deficitele pare sa fi functionat! Fara rost, deficitul bugetar a inceput sa fie umflat. Iar deficitul extern atat a fost cantat si elogiat incat a rupt toate zagazurile.

A fost un delir, fara vreo baza economica, ce s-a fasait apoi intr-un singur an, punand la pamant sectoare intregi din punct de vedere economic si al ocuparii fortei de munca. Si 2009 a fost doar primul dintre anii in care in Romania se vor trage ponoasele acelui delir.

Ponoasele se vor intinde pe cel putin acelasi numar de ani cat a durat delirul insusi! Realitatea este ca d-lui Patriciu ii place sa joace pe picior mare, probabil influentat si de posibilitatile dobandite care sunt imense la scara unei tari care este, dimpotriva, sub tirania cifrelor mici.

Nu intamplator, ideile sale sunt inspirate de modelul american: dimensiuni gigantice, companii uriase, stat prin comparatie minimal, protectie sociala derizorie, deficite enorme, indatorare paroxistica. Atata doar ca modelul american nu este repetabil.

Din cauza simplului fapt ca totul se bazeaza, in cazul Americii, pe privilegiile internationale ale dolarului, care permit Americii sa-si finanteze deficitele, indatorarea si deci traiul peste plapuma proprie nu cu moneda altuia de care ar trebui sa faca rost, ci cu propria moneda, pe care America o poate tipari mai intens, dar care, ajungand la altii ca moneda internationala de schimb si tezaurizare, ii obliga de fapt pe acestia sa suporte o parte din prosperitatea americana.

Aceste privilegii nu sunt disponibile altora si oricum nu tarilor bananiere! Daca esti tara bananiera, cum este Romania, nici sa vrei sa traiesti pe picior mare nu poti, caci nu te lasa cei ce traiesc pe picior mare si care ti-au harazit tie statutul de tara bananiera.

Pentru anexele bananiere, modul de trai care le-a fost rezervat il constituie obedienta fata de regulile stabilite de cei puternici, umilinta fata de FMI si lustruirea ghetelor celor care traiesc intr-adevar pe picior mare.

Analiza de Ilie Serbanescu