Criza economica si criza de timp

De o buna bucata de vreme, Romania se afla in criza de timp. Mai precis, alegerile parlamentare din anul 2008 au aruncat puterea politica in zona amanarilor sine die a deciziilor economice.

Aproape nimic nu s-a intamplat timp de un an si jumatate. Guvernul s-a imbatat cu apa rece si a vorbit despre economie intr-un ton triumfalist. Masurile de ajustare a economiei au fost amanate din motive legate de alegerile prezidentiale, dar si din cauza lipsei de consistenta a politicii economice a guvernului Boc.

Executivul a intrat intr-o lupta de guerilla cu toata lumea: bugetari, pensionari, sindicate, opozitie politica, organizatii neguvernamentale. Initiativele corecte din punct de vedere economic, convenite cu Fondul Monetar Internationala (FMI), au fost taraganate ori s-au pierdut intr-un ocean de controverse.

Este vorba despre legea salarizarii unitare, cea a pensiilor, legea responsabilitatii fiscale si cea a standardelor de cost in administratia locala. A trebuit sa vina luna aprilie si monitorizarea trimestriala a FMI, pentru ca buba economiei romanesti sa se sparga.

Totul s-a intamplat intr-o teribila criza de timp. Dintr-odata, deficitul bugetar a crescut la 9% din PIB (dupa ce fusese estimat, in bugetul de stat, la 6%), iar masurile luate pentru reducerea deficitului au fost pompieristice.

Planul de austeritate gandit de guvern pare ca nu a fost deloc negociat cu FMI, ci mai degraba a fost intocmit in mare graba, adica in criza de timp. In mod normal, astfel de masuri de austeritate ar fi necesitat o negociere cu principalul finantator international al Romaniei si o gradualizare a deciziilor privind reducerea cheltuilelilor bugetare.

Acest lucru nu l-a inventat Romania. Tari solide din Uniunea Europeana isi propun termene realiste de reducere a deficitului bugetar (pana in anul 2014), fac programe de austeritate pe termen lung si evita, pe cat posibil, masuri de austeritate care sa demoleze economia.

Printr-un program multianual, tarile dezvoltate incearca sa evite un lucru la fel de rau ca si criza economica: criza de timp.

Romania, in schimb, lucreaza sub presiunea timpului, iar rezultatele se vad: masuri de austeritate care nu sunt aprobate de Curtea Constitutionala si un program gandit “peste noapte” pentru a putea fi aprobat de board-ul FMI.

Dar criza de timp naste criza economica. In mod normal, programul de austeritate ar fi trebuit sa aiba un set de orientari strategice si o serie de masuri clare, esalonate in timp. Acest lucru nu este imposibil. Priviti programele din tarile dezvoltate ale Europei si veti vedea ca ele se intind pe o perioada de trei-patru ani fara a neglija si masurile pe termen scurt.

In Romania, guvernul traieste de pe o zi pe alta.

Voi arata cat de nociva este aceasta situatie printr-un exemplu foarte concret. Cazul RADET. De 20 de ani, se discuta despre regia de termoficare din Bucuresti.

De-a lungul timpului, s-a vorbit despre pierderile din retea pe care trebuie sa le suporte consumatorii, despre restantele de plata ale utilizatorilor, despre contorizarea consumului, despre restructurarea sistemului de distributie a apei calde si caldurii, despre faptul ca RADET este cea mai mare companie de acest gen din lume, dupa cea din Moscova, despre ideea descentralizarii acestui colos prin crearea de centrale de cartier, de cvartal sau de bloc.

Mai presus de toate s-a vorbit despre problema furnizorului de energie termica si apa calda, respectiv Termoelectrica sau Elcenul de astazi. S-a vorbit, s-a vorbit, s-a vorbit. Practic, lucrurile au stagnat.

Investitorii care ar fi vrut sa construiasca centrale pe principiul cogenerarii au fost indepartati, iar parteneriatul public-privat nu a fost incurajat. Singurele schimbari reale au venit de la nivelul consumatorului si nu din partea sistemului.

Locatarii si-au pus contoare, au cerut debransarea de la sistemul centralizat de incalzire si si-au instalat, cu riscurile de rigoare, pe propria cheltuiala, centrale de apartament. De la nivelul guvernului sau al consiliului local au venit doar vorbe si nimic altceva.

In orasele mici, problema s-a rezolvat natural. Cetatenii s-au debransat cu totii, desfiintand practic regia de distributie. In Bucuresti, in schimb, lucrul acesta nu a fost posibil.

Mai mult decat atat, guvernele Romaniei au negociat cu Uniunea Europeana eliminarea subventiilor pentru sistemul de distributie si pentru compania de producere a energiei termice. Despre negocierile de eliminare a subventiilor s-a stiut inca din anul 2005.

Despre angajamentul luat referitor la subventii s-a stiut inca din anul 2007, cand Romania a intrat in Uniunea Europeana.

Toti primarii generali, cei de sector, toate consiliile generale sau ale sectoarelor bucurestene, toti ministrii economiei (care au avut in subordine Termoelectrica), toti directorii Elcen au stiut ca vine momentul in care subventiile vor trebui taiate, pentru ca Romania s-a angajat sa faca acest lucru in tratatul de aderare.

Nimeni n-a facut insa nimic. Investitorii au fost trimisi la plimbare, legislatia a ramas confuza, iar investitiile de la buget sau de la administratia publica locala au fost insuficiente sau inexistente.

Astfel, s-a ajuns ca in anul 2010, in plina criza economica sa se ia si masura eliminarii subventiilor pentru productia de energie termica si apa calda si distributia acestora.

Totul, intr-o grava criza de timp, pentru ca de 20 de ani investitiile au fost extrem de mici, restructurarea sistemului a intarziat, iar  din aceste cauze, locatarii au fost anuntati sec: din aceasta toamna, vor plati o factura la intretinere de doua ori mai mare.

Incompetenta celor care au condus acest domeniu au, in acest moment, un efect direct in buzunarul bucurestenilor: ei vor trebui sa plateaca mai mult pentru ca administratorii sistemului, timp de 20 de ani, nu au facut nimic.

Nici centrale de cogenerare, nici restructurarea sistemului centralizat, nici nu au atras investitori. Ba chiar au stiut, de cinci ani, ca va veni momentul in care vor trebui taiate subventiile, dar nu au miscat nici un deget.

Cazul RADET este cel mai bun exemplu de batjocura la adresa cetatenilor. Cei autorizati sa conduca institutiile, companiile din domeniu bat pasul pe loc si vine un moment in care cetatenii, consumatorii, platesc.

Nu este singurul exemplu de acest gen. Investitiile de mediu ce ar trebui facute in companiile energetice cu capital de stat care mai beneficiaza, pentru o scurta perioada, de obligatia tranzitiei la regulile si standardele de functionare ale Uniunii Europene este un altul la fel de important si cu efecte la fel de dureroase in plan social.

Statul roman se afla, de multe ori, in criza de timp, dar cei care platesc pentru acest lucru nu sunt guvernantii, ci poporul roman. Cazul RADET ne spune, din pacate, si altceva: romanii ar trebui sa astepte foarte putine lucruri bune de la stat. Speranta schimbarii trebuie sa fie in ei insisi.

Analiza de Constantin Rudnitchi