Stagflatia si noul model economic mondial

Perioada pe care o traim este una deosebit de interesanta, dar si confuza pentru economisti si utilizatorii informatiilor economice. Investitorii, publicul larg si analistii nu mai stiu ce sa creada despre ceea ce se intampla in lume, pentru ca evenimentele se succed cu repeziciune in diverse parti ale globului si nu corespund paradigmelor economice clasice.

Cu totii am fost obisnuiti – in mod gresit, este evident acum – cu ideea ca exista niste persoane bine informate si cu suficienta putere si dorinta de a face bine la nivel global, care au grija de politicile monetare si fiscale in lume. Desigur, acceptam cu totii ca modelul prezinta si lacune: multi dintre politicienii care stabilesc politicile fiscale urmaresc alte interese decat binele general si de multe ori nu au competenta si influenta necesara pentru a lua masuri curajoase care sa fie acceptate de masele largi.

Totusi, mecanismul guvernarii era asumat ca tine sub control fraiele bugetare, in timp ce specialistii de la bancile centrale impreuna cu managerii sistemului financiar privat stabilesc si pun in practica politicile monetare necesare functionarii optime a societatii. Figuri ilustre – sau cel putin asa pareau la momentul respectiv – ale sefilor statelor importante si guvernatorii bancilor centrale “miscau” pietele prin cateva cuvinte rostite public si induceau incredere investitorilor prin simpla lor prezenta.

Aceste vremuri s-au dus, odata cu teoria economica – deopotriva cea clasica si cea moderna, bazata pe modele din matematica, fizica, psihologie si informatica – ce sustinea intregul esafodaj.

Astazi, diverse persoane cu afinitati mai mult sau mai putin justificate catre economie, lanseaza teorii care sa fie puse in locul celor vechi si sa explice cumva ce se intampla pe piete. Prin chiar acest mecanism se accepta un mare neadevar: ideea ca pietele "au dreptate", desi Keynes a spus acum aproape un secol ca "pietele pot ramane irationale mai mult decat poti tu ramane solvabil" iar mai recent teoria irationalitatii exuberante a motivat bulele diverselor piete si dezumflarea acestora prin lipsa de fundamentare economica a deciziei investitorilor.

Asadar, in realitate, probabil ca este mai corect sa imaginam o (noua) teorie economica adaptata lumii in care traim – globalizata, cu miscarea libera a materiilor prime, bunurilor, capitalurilor si fortei de munca, fara principii morale deosebite si cu privire tintita catre consum si obiective pe termen foarte scurt - si sa spunem de la inceput ca ea poate fi invalidata de practica prin irationalitatea participantilor la piata.

Aceasta noua lume se confrunta potential cu o problema veche si care i-a speriat pe economisti de cateva ori in ultimul secol: stagflatia, adica o combinatie toxica intre inflatie ridicata, care nu scade indiferent de nivelul cresterii economice si stagnarea, adica avansul anemic (sau chiar usoara recesiune) cronic.

Stagflatia este un eveniment suficient de rar, prin aceea ca in conditii normale, o scadere economica aduce cu ea si reducerea cererii de consum, deci implicit plafonarea sau chiar micsorarea preturilor si a asteptarilor inflationiste. Invers, presiuni inflationiste importante apar doar atunci cand economiile "duduie". O asemenea combinatie a fost combatuta prin combinarea – la nevoie, desi de obicei un singur instrument a fost de ajuns – relaxarii sau intaririi politicii fiscale, cu politici monetare flexibile.

Asa spunea teoria economica clasica, cel putin. Cu toate acestea, incepand cu anii ’80, s-a intrat pe un model diferit: inflatie redusa si crestere economica accentuata. Explicatia a fost avansul tehnologic, combinat in mod fericit (se spunea de catre liderii lumii) cu politici monetare si fiscale adecvate, care au accentuat cresterea economica si au redus impactul recesiunii. In realitate, a fost indusa o stare de dezechilibru la nivel macroeconomic mondial, care "se razbuna" acum si probabil in urmatoarele doua decenii: stagflatie.

Apar doua elemente care complica ecuatia simpla a cresterii economice si inflatiei in lumea de astazi: presiunile inflationiste sunt in multe cazuri "exogene" adica nu depind de puterea de cumparare si cererea de consum de pe o singura piata, ci de conditiile generale privind consumul mondial. Mai mult, slabiciunile economice dintr-o tara se transmit prin efect de contagiune, peste tot in lume.

De exemplu, tarile emergente "imping" cresteri de preturi la materii prime si bunuri de consum nu numai intern, ci si prin intermediul costurilor salariale mai ridicate, in tarile dezvoltate unde isi exporta produsele. In acelasi timp, consumatorii acestor tari nu mai fac fata cheltuielilor de zi cu zi si cumpara tot mai putine produse, ceea ce apasa in jos cresterea economica… Daca mai punem la socoteala si interventia guvernelor care au inundat pietele cu moneda si s-au indatorat peste masura, reintram in cercul vicios inflatie ridicata, potential economic scazut.

Probabil un scenariu din care iesirea va fi grea si oricum imposibil de obtinut izolat, intr-o singura economie. Va fi nevoie de acceptarea noului model economic de toata lumea civilizata, iar aceasta va insemna scaderea nivelului de trai in tarile dezvoltate, diminuarea cresterii economice in tarile emergente, scaderea consumului la nivel global. Un tablou greu de digerat politic si aproape imposibil de transmis catre consumatori si investitori.

Dragos Cabat