Ghid export: Dumping, subventii, masuri de salvgardare

Ce este dumpingul?

O societate comerciala practica dumpingul daca exporta un produs la un pret mai mic decat „valoarea sa normala”. Valoarea normala a unui produs este considerata a fi pretul produsului atunci cand este vandut pe piata interna sau costul sau de productie. O masura antidumping - de obicei, sub forma unei taxe - este aplicata pentru a contracara efectele daunatoare ale importurilor care fac obiectul dumpingului si pentru a restabili concurenta loiala. Masura se bazeaza pe marja de dumping, care consta intr-o comparatie intre pretul de export si valoarea normala. Aceasta comparatie este efectuata pentru tipuri de produse identice sau comparabile. Aceasta poate fi ajustata pentru a tine cont de diferentele care afecteaza comparabilitatea preţurilor, precum diferente in ceea ce priveste conditiile si termenii de vanzare, nivelurile comerciale, caracteristicile fizice etc. pentru a asigura o comparatie corecta.

Ce trebuie sa fac daca nu practic dumpingul?

Masurile antidumping sunt instituite la nivelul intregii tari, respectiv, acestea afecteaza toate exporturile produsului aflat sub investigatie din una sau mai multe tari. Prin urmare, chiar daca societatea dumneavoastra nu exporta la preturi de dumping, ea trebuie sa coopereze in cadrul procedurii pentru a demonstra ca intr-adevar asa stau lucrurile. In acest caz, societatea ar fi apoi exonerata.

Ce este o subventie?

Subventia reprezinta o contributie financiara din partea unui guvern sau a unui organism public care confera un beneficiu destinatarului. O contributie financiara poate lua diverse forme, precum credite nerambursabile, imprumuturi, credite fiscale sau bunuri sau servicii furnizate de guvern. Un beneficiu este conferit daca oricare dintre aceste contributii sunt oferite in conditii mai favorabile decat cele disponibile pe piata.

De exemplu, daca un guvern furnizeaza electricitate sub pretul pietei sau cumpara un produs la un pret peste valoarea lui de piata. Subventiile impotriva carora se poate actiona, asa-numitele subventii care fac obiectul unor masuri compensatorii, sunt subventii specifice unei societati comerciale sau unui sector.

O masura antisubventie (denumita si masura compensatorie) – de obicei, sub forma unei taxe – este aplicata pentru a contracara efectele daunatoare ale importurilor subventionate si pentru a restabili concurenta loiala. Ea trebuie deci sa corespunda diferentei dintre un pret de export subventionat si un pret de export nesubventionat.

Ce este o masura de salvgardare?

Masurile de salvgardare pot fi introduse atunci cand o industrie este afectata negativ de o crestere neprevazuta, accentuata si brusca a importurilor. Obiectivul masurilor de salvgardare este de a acorda temporar industriei un moment de respiro pentru a reduce presiunea importurilor, in vederea operarii ajustarilor necesare.

Masurile de salvgardare sunt intotdeauna insotite de o obligatie de restructurare. Daca masurile antidumping si antisubventie sunt luate impotriva unor anumite tari (iar exportatorilor li se impune o taxa individuala in functie de situatia proprie, in masura in care coopereaza), masurile de salvgardare se aplica importurilor din toate tarile. Cu alte cuvinte, ele se aplica tuturor importurilor indiferent de sursa lor si aceeasi masura este aplicata fiecarui exportator. Prin urmare, procedura de salvgardare difera de procedurile antidumping si antisubventie sub mai multe aspecte.

Care sunt conditiile pentru instituirea de masuri?

Prima conditie pentru a impune masuri este de a stabili daca importurile fac obiectul dumpingului (antidumping), daca sunt subventionate (antisubventie) sau daca a avut loc o crestere accentuata a importurilor (masuri de salvgardare). Exista totusi cerinte suplimentare: trebuie stabilit, de asemenea, daca aceste importuri au avut un impact negativ asupra situatiei economice a industriei interne, respectiv, daca exista un prejudiciu. Cu alte cuvinte, autoritatile de investigare trebuie sa demonstreze ca exista o relatie de cauzalitate intre importuri si prejudiciu.

Testul interesului public: tarile pot decide sa aplice masuri doar daca s-a demonstrat ca acestea nu vor fi impotriva interesului public general, respectiv, ca masurile nu vor produce un prejudiciu mai mare economiei in ansamblul ei decat beneficiul adus industriei interne care sufera din cauza importurilor. Prin urmare, interesele utilizatorilor industriali ai importurilor, ale importatorilor si ale consumatorilor trebuie luate in considerare. Spre deosebire de instrumentele antidumping si antisubventie, masurile de salvgardare nu sunt centrate pe cat de echitabil este sau nu comertul. Prin urmare, conditiile juridice pentru instituirea masurilor sunt mai stricte (nivelul de prejudiciere).

Ce este prejudiciul?

O industrie sufera un prejudiciu atunci cand exista o deteriorare a situatiei sale economice. Prejudiciul este masurat printr-o examinare obiectiva a tuturor factorilor economici relevanti, precum productia, vanzarile, cota de piata, profiturile, productivitatea, capacitatile de productie, gradul de utilizare al capacitatilor de productie etc. Aceasta lista nu este exhaustiva. Mentionam ca, in cazul masurilor de salvgardare, trebuie identificat un prejudiciu grav. Acesta este un nivel de prejudiciere mai ridicat decat prejudiciul material necesar in cazul procedurilor antidumping si antisubventie. Ce este cauzalitatea? Trebuie sa se demonstreze ca importurile in cauza au produs un prejudiciu industriei interne.

Aceasta ar fi, de obicei, situatia in care evenimentele au loc simultan, de exemplu, cresterea importurilor si scaderea vanzarilor/productiei industriei interne. Foarte adesea, alti factori in afara de importuri aduc, de asemenea, prejudicii industriei interne. Trebuie sa se demonstreze ca nu acestia sunt principala cauza a prejudiciului. Acesti factori ar putea fi preturile si volumul importurilor care nu fac obiectul dumpingului/subventiilor, contractia cererii, modificarile modelului comercial sau progresele tehnologice.

In concluzie, pot fi impuse masuri doar daca sunt indeplinite trei cerinte:

(i) existenta dumpingului/subventionarii/ cresterii bruste a importurilor,

(ii) o industrie interna care sufera un prejudiciu si

(iii) existenta unei legaturi de cauzalitate care dovedeste ca prejudiciul este cauzat de importuri si nu de alti factori.

Care este cadrul juridic?

Fiecare tara care foloseste instrumente de aparare comerciala are o lege specifica in care sunt prevazute detaliile si conditiile de aplicare a masurilor in legislatia sa interna. Pentru membrii OMC, aceste legi trebuie sa respecte cel putin cerintele OMC. Legislatia nationala poate totusi depasi dispozitiile OMC, respectiv, prin fixarea unei stachete mai inalte pentru aplicarea masurilor decat cea prevazuta la nivelul OMC. Membrii OMC au obligatia de a notifica legile interne (si orice modificare adusa acestora) autoritatilor OMC relevante. Aceste legi pot fi gasite prin intermediul motorului de cautare al paginii de internet a OMC (a se vedea anexa). Legislatia OMC relevanta este reprezentata de Acordul de punere in aplicare a articolului VI din Acordul General pentru Tarife si Comert din 1994 (acordul antidumping al OMC), Acordul privind subventiile si masurile compensatorii si Acordul privind masurile de salvgardare. Statele care nu sunt membre OMC nu sunt obligate sa respecte standardele OMC. Totusi, in mod normal, legislatia lor nationala este inspirata din principiile OMC si adesea nu exista diferente majore. In plus, dispozitii specifice cu privire la utilizarea instrumentelor de aparare comerciala pot fi incluse in acorduri bilaterale incheiate intre UE si tara care aplica sau intentioneaza sa aplice masuri. Aceste obligatii bilaterale trebuie, de asemenea, indeplinite.

Ce tipuri de masuri pot fi instituite?

Masurile antidumping si antisubventie sunt, in mod normal, instituite pe o perioada de cinci ani cu posibilitatea prelungirii acestora in baza unei investigatii de reexaminare pe o perioada/perioade suplimentara(e) de cinci ani. Masuri antidumping si antisubventie provizorii pot fi impuse nu mai devreme de 60 de zile de la initierea unei investigatii. Aceste masuri provizorii pot fi impuse pe o perioada maxima de 4 luni in cazul masurilor antisubventie si de 6 luni in cazul masurilor antidumping. Masurile iau de obicei forma unei taxe ad valorem, respectiv, o taxa calculata la valoarea facturii, de exemplu, 15 %, dar ar putea fi, de asemenea, o taxa specifica, respectiv, o taxa calculata in funcţie de alt parametru decat valoarea, cum ar fi greutatea, de exemplu, 15 $ pe tona. Angajamentele de pret sunt, de asemenea, posibile (a se vedea mai jos).

Taxele sunt achitate de importator in tara care a impus masurile si sunt colectate de autoritatile vamale nationale. Exportatorilor care au cooperat in mod corespunzator cu autoritatea de investigare trebuie sa li se impuna un nivel al taxei care sa reflecte propria situatie. Exportatorii necooperanti vor suporta o taxa reziduala care este, in mod normal, mai mare decat cea impusa partilor cooperante. Este asadar in interesul exportatorilor sa coopereze. Taxele pot fi echivalente cu nivelul marjei de dumping calculate sau cu valoarea subventiei constatate. Anumite tari ofera, de asemenea, posibilitatea de a limita nivelul taxei la nivelul minim necesar pentru a compensa prejudiciul. Aceasta metodologie este denumita regula taxei celei mai mici.

Nivelul unei masuri poate totusi sa nu depaseasca niciodata marja de dumping sau valoarea totala a subventiei.

Masurile de salvgardare pot fi impuse pe o perioada de 4 ani cu posibilitatea prelungirii acestora pana la maximum 8 ani in total. In marea majoritate a cazurilor, masurile sunt totusi impuse pe o perioada de trei ani. Aceste masuri pot fi impuse ca urmare a unei cresteri semnificative a importurilor si pot lua forma unor taxe sau a unei limitari a volumului importurilor. Restrictiile de volum pot consta fie intr-un contingent, fie intr-un contingent tarifar.

In cazul unui contingent, nu sunt posibile importuri peste un anumit volum, in timp ce in cazul unui contingent tarifar, importurile care depasesc aceasta limita sunt in continuare posibile, dar fac obiectul unei taxe suplimentare. Masuri de salvgardare provizorii pot fi impuse in acelasi timp cu initierea investigatiei. Aceste masuri provizorii pot lua doar forma unei taxe.