Grecia: un divort nu foarte amiabil
Data: 23 ianuarie 2012 Ora: 11:48
Falimentul anuntat al Greciei pare mai degraba o ultima incercare de negociere din toate partile a conditiilor de restructurare a datoriei. Grecii isi doresc evident conditii cat mai "blande" reflectate in dobanzi la noile obligatiuni vandute investitorilor privati de 3,5%, in timp ce investitorii preseaza pentru dobanzi de peste 4% si conditii asiguratorii cat mai clare.
In acest context economic, este foarte probabil ca experienta Greciei sa se transforme intr-un "divort galagios" de zona euro. Tara mediteraneeana ar putea fi pur si simplu data afara din casa comuna a monedei unice, pentru ca nu a participat la stabilitatea financiara a zonei, ci a profitat de apartenenta la familia euro pentru a-si finanta cheltuielile excesive si indisciplina bugetara.
Grecia este vazuta ca "oaia neagra" din familia zonei euro, iar posibilul divort este menit sa semnaleze partenerilor si investitorilor ca un astfel de comportament nu va fi tolerat. La fel ca intr-un divort mult mediatizat, partile par a uita ca pana atunci si-au declarat "dragoste eterna" si nu au sesizat din timp derapajele financiare ale partenerului. Promisiunile guvernului elen de a se conforma "vietii de familie" si rigorilor impuse de parteneri au putine sanse de reusita, cat timp grecii ies in strada si blocheaza aproape constant orice incercare a oficialitatilor de a impune noi masuri de austeritate. Iar singura posibilitate pe care ar avea-o Grecia de a-si achita obligatiile financiare (chiar si asa reduse cum ar putea fi dupa restructurare) este cresterea economica.
Dar pentru anul acesta si probabil urmatorii ani nu poate fi vorba de asa ceva in Grecia. Marea mea teama este ca de fapt familia europeana vrea sa ascunda in spatele divortului de Grecia celelalte "oi negre", mult mai mari si mai periculoase pentru stabilitatea familiei.
Atunci cand tara aflata in imposibilitatea de a-si plati datoriile este membra a UE si a zonei euro, este afectata imaginea intregii regiuni si acest lucru vor sa il evite ceilalti membri puternici ai Uniunii. Falimentul Greciei nu este important in sine, ci prin efectul de contagiune pe care il poate avea asupra tuturor tarilor din zona euro – iar presiunea pusa de investitori asupra Frantei, Italiei si altor tari majore din zona euro a fost un "exercitiu de forta" din partea acestora, pe care guvernele respective nu vor sa il repete.
Dupa cum am vazut recent, agentiile de rating sanctioneaza si ele "in bloc" tarile zonei euro – platind astfel si polite personale si "corporative" celor care le-au acuzat de incompetenta si lipsa de etica profesionala. Pierderea de imagine este probabil unul dintre efectele cele mai importante ale falimentului. O tara care nu si-a putut achita datoriile contractate isi deterioreaza semnificativ capacitatea de a atrage imprumuturi in viitorul apropiat si de aici si ajustarile puternice in economie pe care trebuie sa le faca.
Aceasta situatie persista pana ce investitorii "uita" ca au pierdut bani in relatia cu respectiva tara, iar restructurarile repetate de datorii ale multor tari sunt exemple ca memoria investitorilor este destul de scurta. Spre exemplu, Venezuela si-a restructurat datoriile in 1986, 1988 si 1990, Polonia a facut-o de 8 ori intre 1982 si 1994, Rusia de 4 ori intre 1997 si 2000, Argentina de 4 ori intre 1985 si 2005, Brazilia de 6 ori intre 1993 si 2004 iar lista este extrem de lunga…
Putem aminti doar ca si Romania si-a restructurat datoria de 3 ori in ultimii 30 de ani: 1.6 miliarde dolari in anul 1982, 0,57 miliarde dolari in 1983 si 800 milioane dolari in 1986.
Asa zise "falimente" ale statelor suverane au fost multe in ultimul secol, iar din punct de vedere tehnic statele nici nu pot intra in faliment: pur si simplu imprumutatorii lor trebuie sa accepte sa primeasca inapoi mai putini bani decat au dat cu imprumut, intr-o perioada de obicei mai lunga de timp decat cea convenita initial. Este mai degraba vorba despre o restructurare a datoriilor.
Efectul pentru investitori este deosebit de neplacut: ei trebuie sa recunoasca pierderea in situatiile lor financiare si de multe ori aceasta inseamna o deteriorare destul de serioasa a pozitiei lor pe piata – de aici si teama ca un ‘faliment’ al Greciei va duce la o inrautatire a pietelor financiare din Europa in special, pentru ca bancile private europene au fost principalii finantatori ai datoriilor elene.
