Euro - strigatul disperarii

Lumea lipsita de disciplina, a luxului pe care nu ni-l putem permite si consumului fara masura este pe cale de disparitie; cel putin acesta este mesajul pe care vor sa il transmita liderii mondiali in fata problemelor cu care se confrunta zona euro. In spatele acestei imagini sta adevarul crud: stilul de viata cu care eram obisnuiti in Europa, dominat de un sistem social mult prea extins (de fatada, pentru ca in realitate un numar tot mai mare de europeni - dar mai ales imigranti veniti pe vechiul continent din toate colturile lumii, inclusiv din fostele tari comuniste de la est – traieste la limita subzistentei din cauza costurilor foarte mari) isi traieste ultimii ani de viata.

Un sistem in care varsta de pensionare era de multe ori prea mica, in comparatie cu numarul anilor de viata ai populatiei, cu noua structura demografica si beneficiile prea generoase oferite de sistemul politic social democrat care a detinut puterea in multe tari europene. Unii analisti s-au grabit sa afirme ca vorbim despre moartea – sau macar prabusirea – sistemului capitalist. Nicidecum; este doar o teorie pe placul simpatizantilor modelului socialist, care au acceptat cu mare greutate dezintegrarea URSS si a tarilor comuniste. Totusi, capitalismul social de fatada trebuie abandonat sau oricum reformat din temelii.

In primul rand, este clar ca ne confruntam cu o problema de management. Liderii politici impreuna cu oamenii de afaceri importanti au arestat avantajele capitalismului: competitia deschisa, sistemul de preturi si alocare a resurselor determinate de mecanismul de piata, eficienta  maxima, in interesul propriu. Astfel, riscul asociat posibilitatii de castig nelimitat a fost inlocuit cu riscul transferat societatii, la nevoie. Alocarea de resurse a fost realizata tot mai mult pe criterii de prietenie, nu de eficienta maxima iar statul a devenit (asa cum era si in sistemul comunist, dealtfel) o birocratie extinsa care ofera beneficii politice persoanelor aflate la putere si protejatilor acestora. Cum o astfel de societate nu poate supravietui la nesfarsit (comunismul a demonstrat-o), este clar ca actualul capitalism trebuie reformat.

Fie ca vorbim de banii alocati de la buget pentru a sustine "bunastarea" cetatenilor ca in Grecia, Spania, Franta sau Italia, fie despre sumele importante (tot de la buget) pentru a salva diverse institutii private de la un faliment normal si care constituie esenta capitalismului, este clar ca banii publici sunt utilizati in scopuri flagrant diferite fata de esenta lumii capitaliste. Iar aceasta risipa – sau deturnare de fonduri, numiti-o cum doriti – a fost facuta cu buna stiinta a politicienilor. Regulile stabilite la Maastricht pentru tarile din zona euro – precum limitarea deficitului bugetar la 3% din PIB - au fost incalcate de toate statele membre importante ale Uniunii (inclusiv Germania) si in unele cazuri devierile masive de la limitele propuse au fost "mascate" cu complicitatea bancilor de investitii si a organismelor guvernamentale interne si internationale. Aceasta deviere de la etica in afaceri si la nivel de stat este acum pe cale de a fi rezolvata de initiativa Germaniei si Frantei. De fapt, este in mare masura vorba doar despre punerea in practica a unor reguli deja existente, dar care nu s-au aplicat pana acum, dar pasul decisiv la care se va ajunge probabil foarte curand va fi uniunea fiscala…

Ramane cealalta parte a problemei: cum convingem cetatenii de rand sa isi schimbe atitudinile, pe care campanii de marketing de zeci de ani le-au format? Cum transformam niste consumatori inraiti inapoi in  proletarii de acum 100 de ani, fara alte aspiratii decat sa munceasca si eventual sa ofere o soarta mai buna copiilor lor? Pentru ca intre timp contractul familial dintre generatii, dar si cel social dintre muncitor si angajator, s-au destramat… Astazi, oamenii nu mai simt responsabilitati speciale pentru semenii lor (inclusiv membrii familiei care nu se pot intretine singuri) si nici nu se mai simt legati de compania pentru care lucreaza. In schimb, vor sa consume mult peste puterea lor de cumparare (daca pot) sau pur si simplu fac eforturi disperate sa supravietuiasca decent – adica la standardele impuse lor de statutul de europeni si preturile aferente Europei…

Este relativ simplu sa decizi planuri extinse de austeritate (desi le-a luat guvernelor Europei trei ani ca sa faca acest lucru evident) pentru a echilibra deficitele existente, dar va fi deosebit de greu sa impui aceste sacrificii unor oameni care nu vor (valabil pentru clasa medie si bogata) sau pur si simplu nu pot (in cazul marii mase a populatiei) sa le faca. Si vedem cu cata reticenta sunt intampinate initiativele de genul limitarii salariilor executivilor din sectorul public si (mai nou) privat din Marea Britanie, impunerea de taxe pe tranzactiile financiare, sau majorarea taxelor pe avere… Si ce val de violente genereaza programele de austeritate.

Este clar ca masurile actuale pe care liderii europeni speram ca le vor adopta sunt ecoul disperarii de a mentine constructia UE si moneda unica. Dar greul implementarii unor asemenea masuri abia acum incepe.

Dragos Cabat